2023 Autor: Jake Johnson | [email protected]. Modificat ultima dată: 2023-05-24 23:13
Înainte de Platon, pentru școlile cosmologice anterioare, sufletul uman era redus la aer, foc sau atomi, adică fără a fi materialist aveau o viziune spiritualistă asupra lumii fără compromisuri.
Preocupările spiritului pentru unii filozofi presocratici au fost atenuate de misticism, cum ar fi Pitagora, care frecventa cercurile ezoterice în căutarea alchimiei.
Chiar înainte, miturile reprezentau valorile care trebuiau luate în considerare pentru a evita pedepsirea zeilor și pentru a obține pacea interioară.
Tragedia greacă a scos în evidență consecințele iremediabile ale pasiunilor umane și condiția omului de a repeta greșeli legate de instinctele sale.
Ființa umană încă de la începutul istoriei a arătat lupta cu sine pentru a menține echilibrul și a se elibera de patimi; învinge-le temerile, anxietatea în fața necunoscutului pe care îl reprezintă viitorul lor și angoasa în fața certitudinii morții.
Platon prioritizează sufletul asupra corpului, singurul capabil să intuiască adevărul. Numai inteligența omului poate să înțeleagă realul și să-și facă corpul să se armonizeze cu interioritatea sa și să atingă pacea.
Înțelepciunea este singura avere pentru Platon și sufletul ca responsabil pentru toată mișcarea. Astfel sufletultrebuie să domine corpul, pentru că este superior, este armonia corpului.
Pentru Socrate, sufletul nu este doar ceea ce a afirmat Platon, ci este capabil să conducă trupul și dorințele sale.
Pentru Aristotel, Dumnezeu este primul motor, este gândul gândirii, iar sufletul este forma corpului pentru a împlini un destin.
Dacă Dumnezeu există, există și un scop și un sens al existenței, o ordine firească care ne eliberează de neliniștea și angoasa morții, prin asigurarea nemuririi sufletului.
Filosofia speculativă și științele văd realitatea din puncte de vedere diferite și nu neapărat toate deducțiile și concluziile lor trebuie să fie greșite; și, de asemenea, existența lui Dumnezeu poate fi explicată folosind logica.
Obiectivul este același, acela de a găsi răspunsuri la enigmele esențiale ale omului, limitările lui, posibilitățile sale, scopul său, originea sa și revelarea misterului realității.
Descartes ajunge la certitudinea propriului sine, este singurul lucru de care se poate fi sigur că există cu adevărat, pentru că mă gândesc.
Nu poate fi sigur de nimic în afară de ceea ce crede că simte, prin urmare nu poate trece niciodată dincolo de acele dovezi interne.
Ideea lui Dumnezeu pentru Descartes este anterioară lui însuși, deci nu poate avea originea în minte. Dumnezeu și-a pus amprenta asupra lui.
Scolasticii propun dogma ca fundament și scop al vieții și promisiunea unei lumi mai bune în viitor.
Apoi apare „cogito” cartezian care desparte omulal naturii concepându-l ca unicul proprietar al destinului său și al destinului lumii.
Pentru a se elibera de anxietate și angoasă Kant propune posibilitatea păcii perpetue, atunci când toate guvernele respectă legile universale ale valorii universale, care este valoarea cerută de conceptul de drept.
Nietzsche propune depășirea moralității turmei și apariția supraomului, singurul capabil să o realizeze.
„Dumnezeu a murit”, ne spune el și asta ne permite să deschidem orizontul energiilor creatoare ale omului și dezvoltării lui totale în această lume.
Dar Nietzsche nu a găsit o modalitate de a depăși anxietatea și angoasa cu acest mod de a gândi, pentru că a murit cufundat în nebunie, lăsând o moștenire de pesimism generațiilor ulterioare.
Sastre continuă această traiectorie afirmând că viața este o pasiune inutilă, pentru că existența celuil alt îmi ia libertatea.
Shopenhauer încearcă să iasă din această mlaștină, care ne-ar conduce pe toți la sinucidere, cu conceptul de om ca voință.
Ortega y Gasset subliniază tendința omului actual spre individualism care îl cufundă în pesimism și lipsa de sens a vieții; și îi subliniază istoricitatea. Omul este el și circumstanțele lui. Nu poate fi considerată o entitate izolată, deoarece sensul vieții sale este propria sa istorie.
